Lumină pentru Gabriela

Un chip de mamă senină şi blândă. E Gabriela. Nu o cunosc dar am cunoscut cândva durerea celor doi fii ai săi care-şi privesc bolnavă şi neputincioasă mama. Tata a fost însă norocos iar eu o răsfăţată a sorţii. El a primit o viaţă nouă de la Dumnezeu iar eu bucuria de a asista la renaşterea sa. Am primit rugămintea de a scrie câteva rânduri, s-o putem ajuta cât mai mulţi pe Gabriela. Rugămintea vine de la unul dintre fiii pe care mama bolnavă nici nu poate să-i mai vadă. Are o tumoare cerebrală care i-a furat şi vederea şi aproape toată speranţa. E nevoie de o sumă mare ca să poată fi operată, să-şi vadă din nou copiii crescând. E atât de trist şi nedrept ca viaţa ei, nepreţuită, să atârne de o sumă care pentru mulţi nici nu e mare lucru... Însă nu la ei e speranţa, ci la voi, oameni simpli. Puteţi dona 5 euro apelând din reţeaua Romtelecom numărul 0900 900 200 sau puteţi dona orice sumă online accesând blogul

http://www.gabrielatudorache.blogspot.com/p/cum-poti-ajuta.html

În Săptămâna Mare, daţi-i lumină Gabrielei!

Cu primăvara în buzunare

Ne-am împrietenit pe malurile Bosforului şi am adus-o acasă ascunsă în buzunare să nu aibă probleme la controlul vamal. Alerga frumoasă şi senină jucându-se cu pescăruşii şi i-am propus să o iau cu mine, să-i dau libertate deplină în pieţe, în parcuri şi chiar în şifonier. Dar n-a plecat de tot. E şi aici, e şi acolo în florile de iasomie, în migdale şi smochine, în rodii şi condimente pestriţe, e în zâmbetul vânzătorului de arome, pe mustăţile pisicilor şi aripile pescăruşilor.

Luna iubirii

Februarie e luna iubirii. Dragobetele bate la uşă iar Prinţesa Polonic îi deschide şi îl serveşte cu o felie mare din inima de ciocolată. Să fiţi sănătoşi, fericiţi şi iubiţi! Poftă Nebună de dragoste, dragii mei!

Gând bun

Am ales pentru "coperta" blogului meu o fotografie care îmi este foarte dragă - eu alături de familia Maican. M-au primit în casa lor cu zâmbetul pe buze şi mi-au dat o lecţie despre cum trebuie trăită viaţa şi cum trebuie iubită în ciuda oricăror neajunsuri. Nu le-am oferit mare lucru în schimb - doar o cină, pregătită ce-i drept cu mult drag. Deşi lor schimbul li s-a părut echitabil, eu mă consider în continuare datoare. Vreau să împart cu voi bunătatea din privirea acestor oameni şi căldura din mijlocul familiei lor. Începe de astăzi postul Crăciunului şi vreau ca această fotografie să vă inspire, să vă conducă spre gesturi oricât de mici dar frumoase, spre un zâmbet şi o vorbă bună care, fără să exagerez, pot face minuni uneori, spre un spirit mai blând şi mai curat în aşteptarea miracolului de Crăciun. Şi Prinţesa Polonic vă aşteaptă la Palat cu reţete de post, gustoase, sănătoase, curate ca un gând bun.

Kevin Costner în România

http://www.youtube.com/watch?v=-E3G8u-0HV0

Paradisul lui Mihai Nesu

"Doi maslini. Doar doi, dar buni. O casa mica si o curte de o mie de metri. Si, dincolo de curte, zaresti marea." Asa arata paradisul lui Mihai Nesu, fotbalistul acela tanar si blond pe care mi-l amintesc de pe vremea in care juca la Steaua. Pasajul l-am rupt dintr-un interviu pe care Mihai i l-a acordat redactorului sef de la Gazeta Sporturilor, Catalin Tolontan. Continui sa citesc despre planurile celui mai curajos tanar din cati am cunoscut vreodata. "Casa aia mica din Milos e simpla, arata ca doua cuburi puse colt in colt. Si o s-o zugravesc in alb, cum sunt toate casele acolo. O zugravesc cu mana mea in alb, doar tocurile de la ferestre si usile le vopsesc in albastru."

Mihai e imobilizat intr-un pat de spital de mai bine de patru luni. Un accident nefericit la antrenamente... si nimic nu mai e cum a fost. Totul s-a schimbat intr-o clipa, mai putin omul frumos din spatele fotbalistului, optimismul, puterea si curajul de a infrunta viata asa cum ea: nedreapta! Plang si acum ca un copil dar nu pentru ca mi-e mila de Mihai... Nu e nici pe departe un om care sa inspire mila, el e un luptator!

Paradisul meu

"Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci, alte persoane consideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat, eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă şi aici mă aflam eu..." spunea Jorge Luis Borges. Am realizat că nu m-am gândit niciodată suficient de serios la forma paradisului meu, locul în care sufletul se va retrage după viaţa scurtă de pe Pământ. E drept că mi-am pus întrebarea dacă acel loc există cu adevărat şi am ajuns la concluzia că dacă n-ar exista, viaţa de aici ar fi lipsită de sens. Aşa încât astăzi îmi voi proiecta propriul paradis, lumea paralelă în care sufletul meu va fi veşnic fericit.

Paradisul meu e o casă în care încap toate sufletele dragi, cu bibliotecă răcoroasă şi vedere la mare, o casă albă ca cele din Santorini, cu uşi şi ferestre de-un albastru îngeresc. Micul meu paradis are şi grădină cu narcise albe, lalele şi baldachin şi o linişte frumoasă spartă de valuri şi păsări... Voi cum vă imaginaţi paradisul?